Televizorul mi-a furat copiii. Cum am ales sa gestionez dependenta de ecrane

Haideti sa va povestesc ultima noastra patanie, in materie de „hai-sa-supravietuim-acestei-ierni”.

Avem o provocare noua si aceasta se numeste: privitul (prea mult) la televizor.

De putin timp incoace, subtil asa, s-a instalat un chef de uitat la televizor direct in canapeaua noastra din sufragerie. Nici nu stiu cand s-a intamplat.

Dar acest televizor, mi-a furat copiii. Va spun. Mi-a furat copiii mei jucausi, care isi mai gaseau de lucru adesea cu niste jucarii, care se mai certau pe una alta, care nu urlau non-stop cand TV-ul era inchis…stiti voi, copiii mei dragi imi fusesera rapiti.

Stiam de acest subiect fierbinte si inflamabil, eram constienta de pericolele lui, dar pana nu mi i-a furat, nu am inteles fenomenul in adevaratul sens al cuvantului.

Bun. Am constatat daunele. Copiii mei se uitau la TV din ce in ce mai mult, ajunsesera sa vrea sa priveasca toata ziua. Seara erau zombie.

Bineinteles ca am simtit ca e momentul sa iau masuri. M-am documentat putin si am gasit o specialista in domeniu, un doctor psihiatru, Dr Victoria Dunckley, specializata pe efectele expunerii la ecrane asupra creierului copiilor. A scris si o carte pe tema aceasta „Reset Your Child’s Brain”. Eu am ascultat-o vorbind intr-un interviu din cadrul unei conferinte de parenting, dar pentru cine doreste, cartea se gaseste si la noi, in limba engleza, din cautarile mele. O puteti gasi aici.

Primele masuri:

Am zis prima data sa incerc sa reduc timpul de expunere. Desi stiam ca pentru varsta lor, e recomandat doar jumatate de ora (hai, maxim 1 ora, pe zi) ma gandeam eu, cu mintea mea de parinte grijuliu, ca ar fi benefica o reducere a timpului si, i-am rugat sa isi aleaga 2 desene animate, sa deschidem TV-ul doar cand ruleaza acelea. Dar, insumat se adunau cam 2 ore…mult, foarte.mult.

Rezultatul:

0.

Groaznic. 

Horror.

Copii nervosi, agresivi, extrem de agresivi, ma bagasera in sperieti. Credeam ca fac asa ca le-am redus timpul, dar ei faceau asa ca se uitau in continuare foarte mult la TV si creierul lor era suprastimulat inca. Nu avea timp sa se deconecteze ca dadeam drumul la inca o  serie de desene. Ce ma soca cel mai tare era ca, in pauza, in timpul cat TV-ul era stins, nu acceptau nicio activitate, ma rugam de ei sa facem chestii interesante, care mai de care mai interesante…eram disperata sa ii distrag putin, fara niciun succes. Ei nu!!! si nu!!!…„mami, sunt plictisiiiiiit, e foarte plictisitooooor….vreau deseneeeeeee”….non-stop.

Masura finala si solutia:

Vineri, am avut timp sa zabovesc si eu cu ei la TV, obosita fiind de atata cearta, zapaceala, refuzuri de a se implica in alte activitati frumoase pe care eu li le ofertam…am zis, „hai, nu vreti voi sa va jucati cu mine, bine, ma uit eu cu voi la desene”.

Si zbang!

Atunci am vazut si eu, pe pielea mea, ce se intampla daca stai cu ochii efectiv in desenele acelea animate.

Pentru ca ideea desenelor o stiam. Trebaluind prin casa, auzeam care este subiectul lor, imi placea chiar idea centrala: „ia uite mah, invata copiii mei despre lucrul in echipa, despre cum sa ajutam atunci cand cineva are nevoie, despre prietenie, wow”! 

Pai, si cand m-am asezat sa privesc toata treaba asta, am avut un soc: M-a luat durerea de cap la propriu si la figurat. Am inceput sa ma simt agitata si ochii ma usturau. Normal ca ai mei copii o luasera razna, cu motive intemeiate! 

Acestea fiind zise, am stins televizorul cand s-au terminat desenele si am vrut sa ne continuam rutina de seara…dar, de unde? cu cine? copiii mei erau dezorientati, se maraiau ca si cum ii durea ceva, nu voiau sa manance, desi era ora de masa, nu voiau sa faca nimic, nu le convenea nimic…erau in agonie din nou…ca mai toata saptamana. 

Atunci a fost momentul 0. Le-am spus ca vom renunta o vreme la TV. El va ramane stins si noi vom face o multime alte lucruri ziua.

Le-am aratat cum se simteau, le-am spus ca nu e vina lor ca simt asa, ca TV-ul ne face sa ne simtim asa. Ca ei sunt doar niste victime ale televizorului, iar ca noi ca parinti avem datoria sa ii protejam de ceea ce le face rau. Ca inteleg ca le va fi greu sa accepte, dar ochisorii si creierasul au mult de suferit daca nu aplicam restrictia asta. 

Cheia a fost ca si-au dat seama, au vazut si ei ca se simteau ciudat si au inteles ca nu le face bine. A fost jackpot de 1000 de puncte pentru noi. Dar cumva copiii simt, inteleg, daca le explicam, daca se simt intelesi si daca le dam ocazia sa inteleaga de ce-ul din spatele unei hotarari.

Planul nostru este ca timp de 3 saptamani sa detoxifiem creierul, fara expunere la ecrane, iar mai apoi sa se revina la timpul permis fiecarei varste (o jumatate de ora pentru varsta 3-6 ani).

Rezultatul:

Succes 100%. 

Ne-am recuperat copiii dulci si dragastosi, gata sa se joace jocuri sau sa se joace singuri. Fara agresiuni. Deci repet, de la o rata de agresiune de 90% din zi (in saptamana cand am limitat accesul la TV), la 5% incepand cu ziua in care nu au mai stat deloc la TV. Parca zici ca i-a atins o bagheta magica si s-au transformat in copiii mei dragi.

Aa..si am uitat sa va spun: dupa acea seara, nu au mai cerut sa se uite, decat foarte putin, intreaba daca se pot uita, eu le raspund ca nu, le reamintesc povestea si gata. Se incheie subiectul.

Au ore in sir cand se joaca singuri, fara sa se certe, conversatii interminabile, haioase si zgomotoase…Ca doi prieteni.

E adevarat ca e nevoie sa ne implicam putin, atunci cand le scade cheful, sa venim cu o activitate, un joc, sa le fim alaturi in momentele mai grele din zi. Dar merita…e chiar distractiv si pentru noi adultii. 

Ce ne facem cu sfaturile celor din jur?

Am primit tot felul de remarci si sfaturi de la apropiati:

Sfat:„Dar, lasa-i sa se uite, ca e iarna, ce sa faca si ei?! O luna, doua pana se face vremea buna nu se intampla nimic.”

Raspuns: Normal ca mi-ar fi mult mai usor sa ii las acolo sa se uite linistiti, nici nu se simte ca am copii in casa. Dar, nu e chiar asa, daca acum mi-e atat de greu sa ii dezvat si sa scot microbul proaspat instalat, cum o sa fie peste vreo 2 luni asa, cand le va fi cu atat mai greu.

Plus ca eu cred ca noi suntem parintii. Copiii au nevoie de limite. Si de noi sa le punem. Ei nu sunt constienti de ce se poate intampla, de aceea e responsabilitatea noastra sa tinem telecomanda la noi. Nu sa le-o dam lor. 

Ce am invatat din aceasta lectie:

1. Ca noi suntem parintii si e bine sa fim constienti si responsabili cand le permitem copiilor sa faca lucruri care le dauneaza.
2. Mi-am adus aminte ca telecomanda e la mine.
3. Mi-am dat seama ca frica mea de a le interzice privitul la TV a fost nefondata si mi-am facut scenarii sumbre …cand de fapt, copiii au acceptat si au inteles foarte usor limita. Uneori ne e teama sa luam anumite decizii radicale (spre binele lor), dar amanam crezand ca va fi foarte greu.
4. Copiii sunt minunati. Au un simt si o putere de intelegere nemarginita. Trebuie doar sa le oferim ocazia aceasta si ei ne vor impresiona.

Voi v-ati lovit de probleme cu dependentele de ecrane? Cum le-ati rezolvat? Va astept in comentarii cu povestile voastre.

Spor la parinteala sa avem!