Observ de un timp ceva special atunci cand ma uit la pomi. Si privirea-mi zaboveste pe crengile lor lungi si tepoase. Pomii sunt speciali, asta-i clar. Dar ce anume ii face atat de speciali pe ei, dragii de ei?
Cand ma gandesc la un pom, gandul mi se ramifica. Imi dau seama ce act de curaj trebuie sa ai sa-ti duci toate frunzele si crengile vietii pe acelasi morman de pamant. El nu poate s-o ia din loc, nici nu poate sa se ascunda vreodata. Dar poate ii e frig. Dar poate frica…sub acelasi cer, chiar si el schimbator in nori si culori, pomul sta drept. Nici macar loc sa ia nu poate. I-as aduce un scaun, sa ia loc, sa-si odihneasca crengile. Dar nu. Nu se poate. Radacinile nu i-ar permite, iar trunchiul scortos l-ar jena.
Pomii au prins radacini in mintea mea cam in urma cu un an, de cand nu mai contenesc sa ii contemplu si sa ma minunez cat de mult se aseamana cu omul. Eram pe autostrada soarelui si ma indreptam spre Calarasi. Iar pe o portiune de drum, dincolo de autostrada era o alee paralela asternuta cu pomi. De la departare, ii vedeai asa, cum stau drepti la orizont, grupati intr-un fel anume. Cate doi, cate trei…apoi pauza, iar cate doi, cate patru…apoi cate unul…singur. Inevitabil m-am dus cu gandul la familia pomului. Ca si ei traiesc in familii, unele mai numeroase altele nu, unele cu cate un mezin, altele cu mezini, bunici si strabunici. Pana si siluetele lor trasau forme umane, unele mai inalte altele mai scunde, unii aveau coroana mai rotunda, mai durdulie, altii mai atletica, mai supla. Si nu ma mai saturam sa privesc pe geam, pomii cu vietile lor atarnate de crengi, la vedere. Cel mai tare ma intrista cand vedeam cate un pom singur. Oare cum a ajuns acolo, asa, uitat de stanga, uitat de dreapta?
Un alt moment de constientizare a pomului, s-a petrecut in parcul Carol. Pe o alee populata cu multi pomi, de-o parte si de alta, privirea mi se intregeste intr-un cumul nedeslusit de crengi. Doi pomi, si-au adus crengile impreuna. s-au mutat in apartamentul lor matrimonial, de la etajul doi. E locsorul lor de nebunii. si gandurile imi frunzaresc prin cap. Cat de frumos se unesc pomii, in incercarea lor de a comunica, de a nu ramane singuri pe veci. Cat de sublim arata imaginea a doi pomi care au reusit sa faca asta. Oare cata munca or fi depus ei, sa ajunga unul la altul? si, cand ma gandesc la noi, oamenii, oftez. Avem totul si ne e atat de greu sa ne apropiem unii de altii. O facem superficial, cu interese. Ni se pare inutil. Ni se pare ca avem tot timpul din lume pentru asta.
Si, dupa ce ei se unesc si pleaca unul in cautarea celuilalt, cum sunt oare zilele pomilor casatoriti? Oare pomii se cearta? Oare ei, in unirea coroanelor lor, isi trantesc frunze de cearta unul altuia? Ca mai apoi sa se impace intr-o imbratisare de ramuri fosninde..?
Viata unui pom poate fi frumoasa daca poti s-o vezi asa si, daca nu te priponesti in statornicia care inspaimanta ratiunea. E greu sa ramai inradacinat si limitat aceluiasi peisaj o viata-ntreaga. Dar poate ca astfel poti sa privesti viata cu mai multa ingaduinta. Ca nu doar tu contezi mereu. Ca lucrurile se intampla in viata noastra fara ca noi sa ne „luptam” pentru tot. Si vom primi tot ce avem nevoie, cu rabdare si intelepciune. Sa mai zica cineva ca pomul nu este un „-om” care incepe cu „p-”. Si totusi, noi, „poamenii” avem atatea de invatat de la ei.
Sursa foto: Canva