5 Tehnici de obtinere a cooperarii la copii si o poveste

5 Tehnici de obtinere a cooperarii la copii si o poveste

La sfarsitul lui octombrie, obositi si plictisiti de rutina noastra zilnica, cea de toate zilele, am hotarat sa dam o fuga pana la Brasov. Orasul nostru drag. Cred ca ne-a fost drag, caci acum cand ne-am reintors dupa 3 ani, l-am regasit altfel, mai aglomerat, mai obositor…dar asta e un alt subiect de discutie pe care il voi aborda altcandva. Acum, am ales sa va povestesc o intamplare despre cum am incercat sa obtin cooperarea intr-o situatie tensionata, cand copilul refuza sa coopereze si ce a functionat la noi pentru a depasi acea situatie.


Sa inceapa povestea..

Si, cum eram noi in vacanta, preocupati sa nu pierdem niciun moment important, sa facem lucruri interesante, mai ales pentru pitici, ne-am trezit ca am obosit mai tare decat am putut duce. Intr-una din seri, eram intr-un magazin de incaltaminte din Brasov. Știam ca e seara, ca ei sunt foarte obositi, ca oricand se poate aprinde o scanteie si razboiul poate incepe. Dar ghetele acelea rosii ma strigau din toata culoarea lor. “Si frumoase si comode”, mi-am zis. „Trebuie sa intru! Cu orice pret”. Zis si facut.

Sotul, cu unul dintre ei in brate si cu celalalt de mana, a inteles urgenta momentului si a cooperat. Odata intrati, eu ma reped la ghete si aflu foarte repede ca nu mai aveau numarul meu… Pfff..ce ghinion! Nu-mi venea sa cred. Le-as fi luat pe loc. Mai aveau numarul meu doar pe bleumarin si negru. Ah, cum obisnuiesc sa ma hotarasc greu cand vine vorba de alegeri cu plusuri si cu minusuri… ia de stai, Alexandră, pe ganduri, cu doi minioni misunand prin magazin.. Cand ei alergau printre standurile expuse, mai cu un pantof in mana, mai cu un incaltator… Și tot asa. M-am linistit, insa, cand in sfarsit, s-au oprit la jocul de a folosi doua incaltatoare pe post de tobe. Bineinteles ca unul dintre ei era nemultumit ca fratele lui avea doua, iar el doar unul. Și mare mi-a fost bucuria cand am observat ca pe scaunul pe care ma asezasem mai era unul. I l-am dat. Fericire maxima. Toate tobele erau complete, acum maestre, muzica!

Înapoi la ghete. Bleomarin sau negre? Negre mai am. Albastru inchis e poate prea banal. Off.. Nu puteau sa le mai aiba si pe cele rosii??!  Daca le aveau era atat de bine… În fine. Nu mai sunt, deci…

Am hotarat ca nu cumpar nimic. Ca “voi dormi” pe aceasta nehotarare si, daca a doua zi voi resimti la fel de acuta nevoia de a le cumpara, insemna ca trebuie sa le cumpar, caci mi le doresc cu adevarat. Ăsta e trucul meu cand sunt nehotarata la cumparaturi. Daca ezit, inseamna ca poate nu imi trebuie/mi-l doresc cu adevarat/nu-mi place suficient/nu e ce trebuie/etc. Daca dupa un timp inca ma mai gandesc la acel lucru, pana la urma mi-l cumpar. E o metoda care previne foarte usor cumparaturile compulsive.

Buun, Tudor si Matei bateau de zori tobele prin magazin, fundalul sonor era foarte ofertant pentru luat decizii existentiale. Nooroc ca era seara si magazinul era gol. Important era ca se jucau linistiti. Toti pantofiorii erau la locul lor, deci minunat.

Am decis ca plecam… si acum… Sa plecam. Haideti, copii, sa mergem! Nooo, nici vorba. Unul dintre ei a cooperat mai usor. Tati l-a convins si au parasit victorios magazinul. A ramas cazul greu pe mainile mele. Pana la urma, ghetele rosii pe mine ma strigasera…

~“Hai, dragule, e momentul sa plecam din magazin. Am terminat treaba aici si acum plecam la masina. Te rog sa lasi incaltatoarele pe scaun si da manuta la mama!”

~”nooo, iau cu mine!!”

~“Puiule, dar incaltatoarele sunt ale doamnei din magazin. Ii trebuie ca sa le dea oamenilor sa se inalte. Nu putem pleca cu ele.

~“iau cu mine!!!!”

(atitudinea lui era una in care nu era loc de negociat. Copilul stia ce voia. Se impunea si nu era loc de cooperat.)

Si, cum sa convingi un copil obosit, suprastimulat, necooperant si foarte hotarat, ca nu ii poti indeplini dorinta fara a-l lua cu forta si fara a-i provoca o criza de plans chiar acolo.

M-am asezat la nivelul lui, chiar in usa, spre iesire:

“Dragule, este momentul sa plecam spre masina. Lasi tu incaltatoarele pe scaun sau ti le ia mami cu… iubire?”

“nu cu forta!!! nu cu forta!!”

“Nu, mami, nu cu forta, cu iubire!!” 

O sclipire mare se aprinsese pe fata lui; era foarte fericit ca urma sa imi dea chiar el incaltatoarele cu iubire. Le-a asezat pe scaun si a intins mainile catre mine sa-si primeasca iubirea promisa.

Am iesit din magazin sub privirea induiosata a vanzatoarei care se astepta la un altfel de deznodamant.

Ceea ce s-a intamplat, de fapt, a fost faptul ca i-am mutat copilului atentia, de la a-i cere sa lase incaltatoarele acolo, la modul in care urma sa o faca (cu iubire). De multe ori mi s-a mai intamplat sa obtin cooperarea lor dupa ce aduc in discutia noastra de negociere un detaliu legat de CUM, CAND, UNDE, CINE etc. Este o varianta buna de incercat.


Alte metode care functioneaza la noi

Atunci cand dorim obtinerea cooperarii ca sa ne deplasam dintr-un loc in altul, noi mai procedam astfel:

1). Le povestesc din timp ceea ce urmeaza sa se intample, astfel ca, daca trebuie sa parasim parcul, ei sunt anuntati din vreme ca urmeaza sa plecam curand. De multe ori chiar ei imi cer sa intre in casa sau sa plecam cand vine momentul. Oricum ar fi, nu i-am bagat niciodata cu forta in casa (din cate imi amintesc 🙂 )

2). Daca punctul 1) nu functioneaza prea bine, trec la pasul 2). Le povestesc ceva ce urmeaza sa facem in casa, in special ceva ce stiu ca le face placere. Copiilor le place previzibilitatea, lor le e greu sa iasa din starea de joaca de afara si “sa isi faca moralul singuri” sa intre in casa. De aceea au nevoie de putin ajutor sa se agate de niste ancore placute.

3). Daca nu am reusit nici cu punctul 1), nici cu punctul 2), le explic ca e timpul sa plecam, caci e ora mesei/e noapte/e frig etc, ca putem sa mai ramanem putin daca isi mai doresc, dar stabilim impreuna de comun acord un timp de gratie pe care il avem la dispozitie, iar cand expira vom pleca.

4). Daca nici acum nu i-am convins, mai am doua variante:

–  daca suntem doi adulti cu ei, ii intrebam daca vor sa mearga de manuta sau ii luam in brate

– daca sunt singura, evident ca nu am cum sa ii iau pe amandoi in brate + 2 carturi/ 2 biciclete/ trotineta mea (dupa caz) si apelez la o varianta mai dura, as spune, nu sunt fan…nu abuzez de ea, dar este ultima varianta ramasa: Le spun ca eu ma indrept spre casa si, daca vor sa vina cu mine, sa vina…daca nu…aleg ca eu sa plec de langa ei. Nu sunt de acord cu metoda sa il amenint pe copil ca plec daca nu face ceea ce vreau eu…(copilul se va simti de aruncat, de parasit, de lasat daca nu implineste dorintele mele). Asadar, sunt foarte atenta sa nu cad in extrema aceea (desi uneori e foarte usor).


Concluzie

Sunt momente cand nu am timp, disponibilitate, e tarziu, e nevoie sa plec in acea clipa desi copilul meu nu vrea. Nu mi-a placut niciodata sa-mi iau copiii pe sus. Cu forta.

Forta au invatat-o foarte usor, o practica intre ei.. O vad in jurul nostru mereu. Dar asta prea putin conteaza. Important e cum obtinem cooperarea copiilor fara a folosi forta, presiune, santaj, recompense sau pedepse. Niciunele nu dau rezultate pe termen lung. Poate doar pe termen scurt.

De aceea imi doresc ca ceea ce eu le cer lor {sa nu foloseasca forta intre ei} sa pot face si eu. Sa le dau un exemplu si prin felul in care gestionez situatii dificile, nu doar rostind cuvinte si indemnuri.

Tu cum reusesti sa te conectezi cu copilul tau, sa intri pe aceeasi frecventa cu el si sa ii obtii cooperarea fara a folosi forta in cazuri similare?

Sa avem spor si inspiratie la crescut copii echilibrati!

2 comments found

  1. Hello. Ma numesc Ioana si sunt viitoare mamica de gemeni 🙂 . Momentan sunt in saptamana 29 si foarte nerabdatoare, dar in acelasi timp foarte panicata de ce va urma dupa nastere. M-am tot uitat peste materialele postate, dar nu am gasit detalii despre cum au fost primele luni de cand au venit baieteii pe lume. Poate ne poti povesti, sau imi poti povesti in privat 🙂 Sunt foarte interesata, avand in vedere ca mi s-a instalat deja sentimentul de panica :))

    1. Buna draga mea, Ioana,
      te inteleg perfect cu starea pe care o ai. E normal 🙂 Desigur ca voi posta despre cum au decurs lucrurile in cazul meu, despre sarcina, nastere, alaptare si alte perioade de referinta din experienta mea de mamica. Doar ca le voi povesti treptat.
      Acuma, stiu ca sfaturi de genul: „Nu te panica” sunt egale cu 0. Cel putin in cazul meu, sunt 😀 De aceea, iti voi impartasi gandul pe care mi-l rulam eu prin cap cand imi veneau stari negative (ca nu pot, ca nu stiu, ca de unde o sa am eu atata putere sa fac fata acestei experiente): Daca Dumnezeu mi-a dat aceste minuni inseamna ca mi-a dat si puterea sa o scot la capat cu treaba asta. Si am crezut cu toata puterea mea ca POT. Si se poate 😀
      Dar, pana povestesc pe blog, putem vorbi si in privat, daca te pot ajuta cu ceva, cu cea mai mare placere! Te imbratisez si stai lin! Totul va fi bine!
      m2

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.

Visit Us On FacebookVisit Us On Instagram
Visit Us On FacebookVisit Us On Instagram